Astăzi am fost prin oraș cu mama. Am avut niște treburi la o rudă apropiată. Vremea fiind destul de frumoasă, cu soare și fără pic de vânt, ne-am decis să luăm o pauză și să ne relaxăm puțin în parc. Eu m-am așezat pe o bancă vis-a-vis de mama, la umbră și cu căștile în urechi, ascultând muzică. Totul era frumos.
10 minute mai târziu apare un bătrânel de vreo 70-80 de ani, cu un baston în mână. Înalt, firav și îmbrăcat foarte elegant. Eu mă pusesem fix în mijlocul băncii, așa că m-am dat într-o parte să se poată așeza și el. Nu s-a așezat bine că începuse să vorbească. Eu, evident nu auzeam ce spune pentru că aveam muzica dată tare. Politicos, mi-am dat o cască jos și am întrebat:
- Ce spuneți?
- Păi vă văd așa tineri și e păcat. De ce sunteți timizi și nu faceți cunoștință? Fugiți unul de altul și stați separați. Sunteți tineri. (făcea referire la mine și la mama)
Nu e prima oară când se face o maaare încurcătură între mine și mama. Eu fiind mai înalt și mai plinuț față de mama, în clasa a 5-a, la ședința cu părinții, diriginta a tras-o de mână pe mama să o scoată afară spunându-i că trebuie să vină mama, nu sora. Noroc că avea buletinul la ea. :)) Mama are un fizic mai tânăr. E slăbuță, mică de statură și pe lângă mine cu greu ai spune că e mama.
Să revenim. Eu deja începusem să râd și cu zâmbetul pe buze îi spun bătrânelului:
- Ea e mama.
- E mama dumneavoastră?
- Da! (și râdeam în hohote)
- Auuu! Mă scuzați atunci! Am crezut că e o fată, nu mama dumneavoastră.
Date fiind cele întâmplate, bătrânelul a râs și el copios. A fost un moment foarte frumos alături de un străin. Nu obișnuiesc să vorbesc cu străinii. Nu că mi-a zis mama când eram mic să nu vorbesc cu străinii, ci pur și simplu nu obișnuiesc să intru în discuții cu oamenii care iau loc pe o bancă apropiată de mine. Sper că a fost un moment frumos și pentru acest bătrânel. E la o vârstă foarte înaintată, unde amuzamentul cam lipsește.
Întrebarea mea pentru voi: Care a fost cea mai frumoasă conversație cu un străin?