Short story: Fight for your love

Astăzi, din lipsă de ocupație, m-am decis să scriu o poveste scurtă din gramul meu de inspirație. :D Sper să vă placă și trebuie să menționez că scriu din inspirație nu din fapte reale sau mai știu eu ce... Îmi pun la contribuție imaginația și...atât. Aștept părerile voastre despre acest short story dar și criticile constructive. :) Lectură plăcută!

Ea iși dorea un copil. Eu nu. Ea își dorea o familie. Eu credeam că doar noi doi e suficient. De ce nu am vrut un copil? De teamă. De teamă că va trebui să trăiască într-o lume dură. O lume aspră. Copilul nu merita asta! Asta nu îmi era singura teamă. Îmi era teamă că se putea naște cu o problemă de sănătate și nu doream să fie chinuit în viață. Astea-s concepțiile mele...până acum, când realizez că prin concepțiile mele proaste, am pierdut-o pe Charlotte. A plecat... Unde? Nu știu. Am sunat prietenii și mi-au spus că nu au văzut-o nicăieri. Nu răspunde de 3 zile la telefon. Stau și privesc pozele cu mine și cu ea și instant mi se preling câteva lacrimi pe obraz...de necontrolat. Îmi puneam mâinile în păr de nervi. Mă trăgeam de păr ca un nebun... Mă abțineam să sparg ceva în jurul meu. Cu greu, dar reușeam să mă abțin. Priveam pozele din laptop, făcute în luna noastră de miere. Pfff... O căsnicie de 5 ani ruinată.M-am pus în pat, exact pe jumătatea unde ea dormea. Simțeam parfumul ei și îmi aduceam aminte de nopțile când o îmbrățisam și o sărutam ușor pe umăr, iar ea se întorcea, continuând sărutul pe...buzele ei moi, catifelate, cu gust atât de dulce. Nu te săturai să le săruți. Îmi e dor de ea. Nu știu, dar...o iubesc atât de mult încât aș vrea să știu că va mai exista cineva care să îi poarte trăsăturile... Și știu...e un copil. Realizez târziu lucrul ăsta. Prețuiesc un lucru... după ce îl pierd. Și totuși îmi doresc să am o fetiță ca ea...dar acum e prea târziu. Gândirea îmi e spulberată de o bătaie în ușă.Mă ridic din pat și mă îndrept spre ușă... Mă uit pe vizor să văd cine e. Era Liz, o prietenă comună. Oare ce dorește? Îi deschid.

-Hei Liz...
-Bună Ryan! Pot să intru?
-Da, sigur! Poftim în casă...
-Mulțumesc!

Nu ne-am așezat bine pe canapea că sunt deja întrebat în legătură cu Charlotte.

-Ryan, dar ce se întâmplă cu socrii tăi? Am văzut-o pe Charlotte foarte tristă îndreptându-se spre aeroport. De abia i-am furat câteva vorbe din gură pentru că nu avea de când să îmi zică nimic.
-Nu știu ce s-a întâmplat cu socrii mei. Ce ți-a zis? întreb eu curios.
-Păi nu mi-a zis decât că pleacă la părinții ei...și atât. S-a întâmplat ceva?
-Păi...cum să îți zic eu Liz... Charlotte a plecat din cauza mea. Ne-am certat acum câteva zile în legătură cu noi, cu planurile de a avea un copil, iar eu am fost împotriva acestui lucru pe motive stupide, stupide acum dar nu atunci când le-am scos pe gură. A plecat fără să îmi zică ceva. Am rămas blocat pe moment și am realizat peste câteva minute că de fapt ea avea să plece din viața mea.
-Offf, îmi pare rău să aud asta. Iar Liz îmi dă o îmbrățișare caldă în semn de sprijin.
-Mda. Nu știu ce să fac, Liz. O iubesc din tot sufletul meu și am dat cu piciorul unei căsnicii datorită concepțiilor mele de-adreptul tâmpite și ieșite din comun. Nu știu de ce am gândit în halul ăla când i-am spus ce i-am spus în acea seară. Îmi pare atât de rău...
-Ryan! Calmează-te! Avionul ei pleacă la 15:30. Mai ai 30 de minute să ajungi și să repari asta. Fă ceea ce simți. Dacă o iubești și ești hotărât în privința asta, eu îți recomand să fugi după ea acum cât mai ai timp. Acum cât mai are sentimente față de tine și mai poți remedia ceva. Nu aștepta pentru că poate fi prea târziu!
-Ok Liz! Așteaptă aici dacă vrei. Mă duc după ea! Îți mulțumesc mult că mi-ai spus...
-Eh, pentru asta sunt prietenii, nu? și zâmbește subtil.

Ies pe ușă și mă îndrept spre mașină.
Fierb de nerăbdare. Oare ce se va întâmpla când voi ajunge acolo? Pfff... Merg cu mașina, având o viteză cu mult peste limita admisă. Norocul meu că nu e Poliție prin zonă și nici ambuteiaje.

Ajung la aeroport. Intru alergând ca un nebun și mă uit după Charlotte. Nu era nicăieri. Între timp observ prin decorațiunile aeroportului niște flori așezate frumos într-o vază. Le iau și continui alergarea. Știu că nu am făcut bine când am luat acele flori, dar pentru ea simțeam că puteam face orice. Scopul era unul bine definit.

Nu știu unde să mă duc. Mă uit în jurul meu ca o cameră de filmat care surprinde totul ca o panoramă. Mai sunt 10 minute. Totul era contra-cronometru. Încerc să o sun dar întră mesageria vocală. Are telefonul închis fir-ar.

O zăresc îndreptându-se spre punctul de check-in. E multă lume dar prind tupeu și îi îmbrâncesc pe toți chiar dacă le zic clasicul "pardon". Inima îmi bătea din ce în ce mai tare. Mă întrebam în același timp: Oare ce se va întâmpla? Îmi va da o șansă? Simțeam un fior rece pe spate și un gol în stomac. Mai aveam puțin și leșinam. Dar o strig cât mă țin corzile vocale.

-Charlotte!!!!!!!

-Ryan? Ce cauți aici? Ce crezi că faci? De... de fapt, cine ți-a zis că sunt aici, la aeroport???

Mă pun în genunchi și țin florile în mână, ca la o cerere de căsătorie numai că... aici era o cerere de... împăcare. Lumea se oprește și se holbează la noi ca la un eveniment spectaculos, numai că nimic nu era spectaculos, ci dureros.

-Charlotte! Iartă-mă te rog! Iartă-mă pentru ceea ce am făcut când am spus că nu vreau un copil. Iartă-mă te rog! Te iubesc din suflet și știi bine asta! Știi bine că nu aș fi vrut să te rănesc! Dar îmi era teamă! Acum nu! Acum nu îmi e teamă și îmi pare rău că realizez târziu faptul că vreau să fim o familie. Vreau să avem un copil care să ne facă să zâmbim în fiecare zi! Vreau să avem un copil care să ne poarte trăsăturile! Vreau să fim NOI din nou. De ce să ruinăm o căsnicie? De ce să ne purtăm ca doi străini, când putem fi împreună datorită sentimentelor reciproce? De ce să mergem pe drumuri diferite? Îmi dai o șansă, Charlotte? Doar una?

Prin mulțimea adunată erau și femei. Vărsau lacrimi de parcă priveau o telenovelă. Charlotte mă privea cu lacrimi în ochi și nu spunea nimic când deodată:

-Ryan, m-ai făcut să mă simt atât de nesigură pe mine în acele momente când mi-ai spus vorbele alea. S-a prăbușit cerul pe mine atunci când ți-am auzit acele vorbe. M-a durut enorm. Dar te iubesc! Și acum, stând în fața ta, am niște sentimente ale naibii de puternice față de tine. Îmi vine să te sărut, îmi vine să te îmbrățișez, dar dacă greșesc făcând asta? Dacă tu vei greși din nou? Ce vom face atunci? Iar vei cere o șansă?

-Charlotte! Eu îți spun să faci ceea ce simți tu acolo, în adâncul inimii tale. Nu voi mai greși niciodată! Îți promit și îți jur că nu voi mai face astfel de greșeli vreodată. Fără tine aș fi ca cerul fără stele, ca oceanul fără apă și inima mea s-ar stinge ușor dar sigur, știindu-te departe de ea. Te rog să te întorci înapoi la mine, în viața mea! Te iubesc Charlotte!

Lacrimi mi se preling pe obraz... Îmi venea să țip de furia ce zăcea în mine. O furie necontrolată stătea să explodeze ca un vulcan. Totul se datora greșelii mele.

Brusc, Charlotte sare la gâtul meu plângând în hohote. O strâng în brațe cu căldură și pasiune. Și îmi spune la ureche: -Te iubesc Ryan!

Zâmbesc larg și cu lacrimi în ochi și îi spun și ei la ureche: -Și eu te iubesc Charlotte! Mă retrag din brațele ei și îi înmânez florile pe care le luasem de prin aeroport. Și ea zâmbește și mă sărută. Îmi era dor de buzele ei, de gustul lor unic. În acel moment mă simțeam din nou fericit și eram mai sigur pe mine ca niciodată. Eram mai sigur că nu am să greșesc. Și eram sigur că ea va fi mămică în curând.

Ne îndreptam spre ieșire. Zborul îl pierduse. Mergând noi, ne trezim cu un ropot de aplauze din partea mulțimii ce se holba la noi încă din prima secundă de când am strigat-o pe Charlotte. Ne-am întors amândoi și le-am zâmbit larg, iar apoi ne-am dus spre casă, cu noi planuri, cu aceleași sentimente și aceeași pasiune, dar cu tot mai multă dragoste.

Iubirea din ziua de astăzi...

În acest articol am să scriu opinia mea privind...iubirea din generația asta super-extra modernizată, unde fiecare deține cel puțin un dispozitiv super deștept și modern. Nu prea doresc să fiu critic în ceea ce urmează să spun dar dacă îmi analizez gândurile...îmi e greu să nu o fac.Iubirea reprezintă astăzi, în ochii multor tineri...un sentiment de... "unică folosință". E ceva ce te liniștește pe moment atunci când ești în preajma ei/lui. Nu prea aud "cupluri" spunând un sincer: TE IUBESC! Nu prea aud cupluri care să își declare dragostea, să își împărtășească sentimentele, să fie deschiși, că la urma urmei...2 parteneri trebuie să știe unul despre celălalt încăt relația să fie cât mai strânsă. Nu prea văd astfel de lucruri din păcate. Există! Nu contest acest lucru..dar parcă e pe cale de dispariție.Nu văd decât relații din pur interes, unde el sau ea sau poate culmea...amândoi, au câte un obiectiv sau o așteptare de la acea relație. O așteptare...materială, financiară sau cum vreți să o luați. Există domnișoare pur și simplu topite după bijuterii, seturi de machiaj și toate nebuniile feminine, încât...își toacă partenerul la categoria "cașcaval". Dar ca să nu credeți că am ceva cu domnișoarele, nici domnii nu se lasă mai prejos, încât unii dintre ei aleg să stea acasă ca trântorii, lăsându-și partenera să muncească de zori ca el să aibă ce să halească, să aibă cum să trăiască, nu de alta, dar cine să-i facă capul calendar partenerei cu meciurile de fotbal, discuțiile de la bere cu prietenii și altele?

Nimic nu mai e sincer. În relațiile astea, în special clădite din timpul adolescenței, minciuna e predominantă într-o așa zisă relație. Se mint unul pe altul, dar atunci când realizează unul dintre ei că e mințit, zbiară, chiar dacă și el la rândul lui face același lucru. Sinceritatea e un lucru așa de rar, așa cum cuplurile puternice sunt la fel de rare...

Să numai vorbesc despre...aspectul fizic. Fetele visează la un băiat super-extra musculos, să aibă pătrățele nu cerculețe pe abdomen, pe când...băieții își doresc ca respectiva să aibă un fund cât mai definit, niște sâni cât mai voluptoși, niște buze cât mai mari (dacă au botox nu-i problemă) și... cam atât. Asta e frumusețea din ziua de astăzi. Sincer, dacă stau și analizez și poate o să-mi săriți în cap, fetele nu cer mult la capitolul aspect fizic din partea unui băiat...ci doar o constituție cât mai atletică, lucru care mă face să cred că le oferă un motiv de siguranță atunci când sunt în preajma partenerului...până la proba contrarie. Băieții însă, își doresc ca fetele să fie cât mai dotate, să nu se facă de râs în cercul lor de băieți folosind replici pe care le-am auzit cum ar fi: Ce nasoală e asta! Nu e bună de nimic! dar și replici mai...pozitive pentru ei cum ar fi: Ce bună e asta de o...! Ce i-aș da o...! Ce aș .....! Mai pe scurt, în ziua de astăzi se pune mai mult accent pe frumusețea exterioară decât cea interioară. Multora nu le pasă gândirile, ideile, opiniile celorlalți doar pentru că sunt atrași de fizicul partenerilor.

Deci nu înțeleg! Din nou nu înțeleg. Sunt băiat și pare ciudat, dar credeți-mă, eu iubesc pe cineva și atunci când o zăresc, mintea nu îmi proiectează scene pornografice așa cum multora li se întâmplă. Tuturor le e gândul la sex. Tuturor le e gândul să aibă un act sexual cu partenera, ca mai apoi să se laude prin cercul de prieteni că a fost super rezistent la pat și mai știu eu ce... Nu mai știe nimeni ce e dragostea...O experiență sexuală unde partenerii își exprimă și mai multe sentimente...dar nu...la noi, e mai interesantă poziția cu care o abordezi pe parteneră decât actul în sine...

Nu mai văd băieți dăruind o floare, dar văd băieți care își invită iubitele prin cele mai proaste cluburi posibile, unde se află cei mai tâmpiți drogați și cele mai mari scursuri ale societății (nu toți). Nu văd un băiat făcând un gest frumos pentru partenera lui de viață...ba chiar o jignește ca la ușa cortului când nu îi convine ceva, sau mai nou, folosește violența ca mijloc de exprimare, totul doar ca să arate cine ar fi capul într-o viitoare familie și cine dă ordine. Penibil. Oare sunt singurul care observă o schimbare radicală în ceea ce înseamnă iubirea în ziua de astăzi?

Pe lângă asta...nu se mai caută relații serioase, relații care te maturizează...ci aventuri și aventuri. Aventuri care în opinia mea, ți-ar afecta o posibilă căsnicie, dorindu-ți probabil să mai ai o aventură de dragul tinereții și să sfârșești prin tribunale și prin alte locuri. Aici apare infidelitatea. Nu știu...sincer vă întreb pe voi: Mai există dragoste adevărată între 2 oameni? Mai există iubire? Eu unul cred că da, dar în cantități mici.

Eu iubesc mult(e)

Vineri am anunțat pe pagina de Facebook a blogului că voi lipsi ceva timp pentru că voi fi plecat la botezul verișoarei mele. M-am detașat de blog, de Internet, de telefon, de e-mail și de alte lucruri. M-am distrat și m-am simțit bine. Am ajuns aseară pe la 22, însă eram prea obosit să scriu un articol așa că îl scriu astăzi.

Acest articol pe care-l scriu astăzi, e un răspuns la întrebarea dintr-un articol de pe blogul lui Pishky: Tu cât și ce iubești? 

Ei bine, iubirea e cel mai bun leac în căutarea fericirii sau în menținerea fericirii. Fără ea, probabil lumea ar fi plictisită, fără sentimente, emoții. Nu cred că există 1 om pe această planetă care să nu iubească un lucru. E practic imposibil să nu iubești ceva, să simți ceva pentru ceva/cineva. Trebuie să fie cel puțin un sentiment acolo care să te facă să iubești ceva. Eu iubesc multe lucruri. Iubesc să mă uit la stele, iubesc cerul, iubesc luna plină, iubesc ploaia, iubesc ninsoarea, iubesc diminețile, iubesc munții, iubesc natura, iubesc animalele, iubesc filmele bune care transmit ceva, fie el sfat, lecție de viață. Iubesc muzica bună, cea care te binedispune și îți dă chef de viață, și mai ales cele cu un mesaj special pentru ascultător, un mesaj transmis prin versuri sau prin...videoclipuri... Toate lucrurile spuse până acum le iubesc și le voi iubi cât voi trăi. Însă, mai există de ceva timp și iubirea pentru ea. Ea, e persoana pe care o iubesc cel mai mult, cea care mă face să iubesc mai mult toate lucrurile precizate mai devreme. Ea m-a învățat să iubesc, m-a învățat să ignor lucruri de care îmi păsau prea mult deși era inutil. Ea m-a învățat să zâmbesc atunci când sunt trist, făcându-mă să merg mai departe și să trăiesc viața așa cum e ea, cu bune și rele. Ea mă iubește așa cum sunt, iar eu o iubesc așa cum e ea. Ne acceptăm și ne iubim reciproc. O iubire mai mare ca asta...nu cred că există. Ei bine, iubirea pentru ea e infinită, iar exprimarea în scris nu e cel mai bun mijloc de a răspunde la întrebarea: Cât iubești? Faptele sunt cele mai bune mijloace de a arăta cuiva cât  îl iubești.

Iubirea e pretutindeni. Zilnic iubești ceva nou, zilnic te îndrăgostești de un lucru. Zilnic și mereu vei găsi ceva nou să iubești, și zilnic dragostea față de ceea ce deja iubești crește și tot crește... Iubirea dintr-un om nu moare, ci evoluează! Acesta e un răspuns mai scurt la întrebarea: Tu cât și ce iubești?

Sunt curios care e răspunsul vostru la întrebarea: Tu cât și ce iubești?

Aștept răspunsurile voastre printr-un comentariu, sau puteți scrie pe blogul vostru un articol cu răspunsul la întrebare și puteți posta link-ul articolului aici.