Short story: Fight for your love

Astăzi, din lipsă de ocupație, m-am decis să scriu o poveste scurtă din gramul meu de inspirație. :D Sper să vă placă și trebuie să menționez că scriu din inspirație nu din fapte reale sau mai știu eu ce... Îmi pun la contribuție imaginația și...atât. Aștept părerile voastre despre acest short story dar și criticile constructive. :) Lectură plăcută!

Ea iși dorea un copil. Eu nu. Ea își dorea o familie. Eu credeam că doar noi doi e suficient. De ce nu am vrut un copil? De teamă. De teamă că va trebui să trăiască într-o lume dură. O lume aspră. Copilul nu merita asta! Asta nu îmi era singura teamă. Îmi era teamă că se putea naște cu o problemă de sănătate și nu doream să fie chinuit în viață. Astea-s concepțiile mele...până acum, când realizez că prin concepțiile mele proaste, am pierdut-o pe Charlotte. A plecat... Unde? Nu știu. Am sunat prietenii și mi-au spus că nu au văzut-o nicăieri. Nu răspunde de 3 zile la telefon. Stau și privesc pozele cu mine și cu ea și instant mi se preling câteva lacrimi pe obraz...de necontrolat. Îmi puneam mâinile în păr de nervi. Mă trăgeam de păr ca un nebun... Mă abțineam să sparg ceva în jurul meu. Cu greu, dar reușeam să mă abțin. Priveam pozele din laptop, făcute în luna noastră de miere. Pfff... O căsnicie de 5 ani ruinată.M-am pus în pat, exact pe jumătatea unde ea dormea. Simțeam parfumul ei și îmi aduceam aminte de nopțile când o îmbrățisam și o sărutam ușor pe umăr, iar ea se întorcea, continuând sărutul pe...buzele ei moi, catifelate, cu gust atât de dulce. Nu te săturai să le săruți. Îmi e dor de ea. Nu știu, dar...o iubesc atât de mult încât aș vrea să știu că va mai exista cineva care să îi poarte trăsăturile... Și știu...e un copil. Realizez târziu lucrul ăsta. Prețuiesc un lucru... după ce îl pierd. Și totuși îmi doresc să am o fetiță ca ea...dar acum e prea târziu. Gândirea îmi e spulberată de o bătaie în ușă.Mă ridic din pat și mă îndrept spre ușă... Mă uit pe vizor să văd cine e. Era Liz, o prietenă comună. Oare ce dorește? Îi deschid.

-Hei Liz...
-Bună Ryan! Pot să intru?
-Da, sigur! Poftim în casă...
-Mulțumesc!

Nu ne-am așezat bine pe canapea că sunt deja întrebat în legătură cu Charlotte.

-Ryan, dar ce se întâmplă cu socrii tăi? Am văzut-o pe Charlotte foarte tristă îndreptându-se spre aeroport. De abia i-am furat câteva vorbe din gură pentru că nu avea de când să îmi zică nimic.
-Nu știu ce s-a întâmplat cu socrii mei. Ce ți-a zis? întreb eu curios.
-Păi nu mi-a zis decât că pleacă la părinții ei...și atât. S-a întâmplat ceva?
-Păi...cum să îți zic eu Liz... Charlotte a plecat din cauza mea. Ne-am certat acum câteva zile în legătură cu noi, cu planurile de a avea un copil, iar eu am fost împotriva acestui lucru pe motive stupide, stupide acum dar nu atunci când le-am scos pe gură. A plecat fără să îmi zică ceva. Am rămas blocat pe moment și am realizat peste câteva minute că de fapt ea avea să plece din viața mea.
-Offf, îmi pare rău să aud asta. Iar Liz îmi dă o îmbrățișare caldă în semn de sprijin.
-Mda. Nu știu ce să fac, Liz. O iubesc din tot sufletul meu și am dat cu piciorul unei căsnicii datorită concepțiilor mele de-adreptul tâmpite și ieșite din comun. Nu știu de ce am gândit în halul ăla când i-am spus ce i-am spus în acea seară. Îmi pare atât de rău...
-Ryan! Calmează-te! Avionul ei pleacă la 15:30. Mai ai 30 de minute să ajungi și să repari asta. Fă ceea ce simți. Dacă o iubești și ești hotărât în privința asta, eu îți recomand să fugi după ea acum cât mai ai timp. Acum cât mai are sentimente față de tine și mai poți remedia ceva. Nu aștepta pentru că poate fi prea târziu!
-Ok Liz! Așteaptă aici dacă vrei. Mă duc după ea! Îți mulțumesc mult că mi-ai spus...
-Eh, pentru asta sunt prietenii, nu? și zâmbește subtil.

Ies pe ușă și mă îndrept spre mașină.
Fierb de nerăbdare. Oare ce se va întâmpla când voi ajunge acolo? Pfff... Merg cu mașina, având o viteză cu mult peste limita admisă. Norocul meu că nu e Poliție prin zonă și nici ambuteiaje.

Ajung la aeroport. Intru alergând ca un nebun și mă uit după Charlotte. Nu era nicăieri. Între timp observ prin decorațiunile aeroportului niște flori așezate frumos într-o vază. Le iau și continui alergarea. Știu că nu am făcut bine când am luat acele flori, dar pentru ea simțeam că puteam face orice. Scopul era unul bine definit.

Nu știu unde să mă duc. Mă uit în jurul meu ca o cameră de filmat care surprinde totul ca o panoramă. Mai sunt 10 minute. Totul era contra-cronometru. Încerc să o sun dar întră mesageria vocală. Are telefonul închis fir-ar.

O zăresc îndreptându-se spre punctul de check-in. E multă lume dar prind tupeu și îi îmbrâncesc pe toți chiar dacă le zic clasicul "pardon". Inima îmi bătea din ce în ce mai tare. Mă întrebam în același timp: Oare ce se va întâmpla? Îmi va da o șansă? Simțeam un fior rece pe spate și un gol în stomac. Mai aveam puțin și leșinam. Dar o strig cât mă țin corzile vocale.

-Charlotte!!!!!!!

-Ryan? Ce cauți aici? Ce crezi că faci? De... de fapt, cine ți-a zis că sunt aici, la aeroport???

Mă pun în genunchi și țin florile în mână, ca la o cerere de căsătorie numai că... aici era o cerere de... împăcare. Lumea se oprește și se holbează la noi ca la un eveniment spectaculos, numai că nimic nu era spectaculos, ci dureros.

-Charlotte! Iartă-mă te rog! Iartă-mă pentru ceea ce am făcut când am spus că nu vreau un copil. Iartă-mă te rog! Te iubesc din suflet și știi bine asta! Știi bine că nu aș fi vrut să te rănesc! Dar îmi era teamă! Acum nu! Acum nu îmi e teamă și îmi pare rău că realizez târziu faptul că vreau să fim o familie. Vreau să avem un copil care să ne facă să zâmbim în fiecare zi! Vreau să avem un copil care să ne poarte trăsăturile! Vreau să fim NOI din nou. De ce să ruinăm o căsnicie? De ce să ne purtăm ca doi străini, când putem fi împreună datorită sentimentelor reciproce? De ce să mergem pe drumuri diferite? Îmi dai o șansă, Charlotte? Doar una?

Prin mulțimea adunată erau și femei. Vărsau lacrimi de parcă priveau o telenovelă. Charlotte mă privea cu lacrimi în ochi și nu spunea nimic când deodată:

-Ryan, m-ai făcut să mă simt atât de nesigură pe mine în acele momente când mi-ai spus vorbele alea. S-a prăbușit cerul pe mine atunci când ți-am auzit acele vorbe. M-a durut enorm. Dar te iubesc! Și acum, stând în fața ta, am niște sentimente ale naibii de puternice față de tine. Îmi vine să te sărut, îmi vine să te îmbrățișez, dar dacă greșesc făcând asta? Dacă tu vei greși din nou? Ce vom face atunci? Iar vei cere o șansă?

-Charlotte! Eu îți spun să faci ceea ce simți tu acolo, în adâncul inimii tale. Nu voi mai greși niciodată! Îți promit și îți jur că nu voi mai face astfel de greșeli vreodată. Fără tine aș fi ca cerul fără stele, ca oceanul fără apă și inima mea s-ar stinge ușor dar sigur, știindu-te departe de ea. Te rog să te întorci înapoi la mine, în viața mea! Te iubesc Charlotte!

Lacrimi mi se preling pe obraz... Îmi venea să țip de furia ce zăcea în mine. O furie necontrolată stătea să explodeze ca un vulcan. Totul se datora greșelii mele.

Brusc, Charlotte sare la gâtul meu plângând în hohote. O strâng în brațe cu căldură și pasiune. Și îmi spune la ureche: -Te iubesc Ryan!

Zâmbesc larg și cu lacrimi în ochi și îi spun și ei la ureche: -Și eu te iubesc Charlotte! Mă retrag din brațele ei și îi înmânez florile pe care le luasem de prin aeroport. Și ea zâmbește și mă sărută. Îmi era dor de buzele ei, de gustul lor unic. În acel moment mă simțeam din nou fericit și eram mai sigur pe mine ca niciodată. Eram mai sigur că nu am să greșesc. Și eram sigur că ea va fi mămică în curând.

Ne îndreptam spre ieșire. Zborul îl pierduse. Mergând noi, ne trezim cu un ropot de aplauze din partea mulțimii ce se holba la noi încă din prima secundă de când am strigat-o pe Charlotte. Ne-am întors amândoi și le-am zâmbit larg, iar apoi ne-am dus spre casă, cu noi planuri, cu aceleași sentimente și aceeași pasiune, dar cu tot mai multă dragoste.

• Twitter
• Facebook
• Google
• Tumblr
• Pinterest

Recomand